Antrenorul de la Steaua al Alinei Dumitru spune că performanţele sportivei au creat emulaţie în rândul copiilor. “După câştigarea titlului olimpic, unii veneau la sală numai s-o vadă pe Alina”, îşi aminteşte Robert Andreescu.
Copii l-au făcut mare
Un bărbat tânăr, de numai 32 de ani, tuns milităreşte, că doar e plutonier, străbate cu paşi siguri holul sălii de judo. De-o parte şi de alta, pe pereţi, postere cu Alina Dumitru. Robert Andreescu le priveşte mulţumit, cu satisfacţia celui norocos să fi nimerit una din benzile fericite ale destinului. E lucru mare să fii antrenor de campioană olimpică la numai 32 de ani…
Robert Andreescu e mai în vârstă decât Alina Dumitru cu doar patru ani. În 2003, el era antrenor la copiii de la CSS1, club aflat în parteneriat cu Steaua. Cum secţia de judo a clubului militar rămăsese fără antrenor, colonelul Marin Pârcălabu, responsabil cu această secţie, s-a gândit să-l promoveze pe Robert. „Când m-a chemat, m-am gândit dacă nu cumva am greşit cu ceva”, rememorează
astăzi antrenorul. „Aş fi fost prost să refuz propunerea.” Aşa că a acceptat pe loc.
Era şansa lui, după ce, în urmă cu câţiva ani, campion de tineret, pierduse lotul naţional din cauza unor neînţelegeri între antrenori şi a unor interese pe care nici azi nu stă prea mult să le priceapă. Acea ratare a dat în dezamăgire i, ulterior, în retragere din activitatea de performanţă. A urmat însă IEFS-ul, unde mentor i-a fost antrenorul Cornel Pălărie, şi, în 2000, a luat o grupă de copii cu care a încercat să găsească timpul pierdut. Din 120 de copii, câţi a avut la selecţie, astăzi mai are patru. Printre ei, Andreea Chiţu, dublu vicecampioană europeană de tineret şi campioană europeană militară.
De fapt, rezultatele foarte bune pe care le-a obţinut cu acea serie de copii l-au propulsat la secţia de seniori a Stelei. Acum, antrenorul Robert Andreescu îşi aminteşte cu plăcere primul cantonament (la Săftica), primele critici la adresa sportivilor care au crezut că, fiind atât de tânăr îi va lăsa mai liberi şi paşii spre performanţă ai Alinei.
Şi-a păstrat modestia
„Când am ajuns să fiu antrenorul ei, avea perspective bune. Era deja campioană europeană de juniori şi luase un bronz la europenele de seniori, dar la 52 de kilograme… Primul titlul european la seniori avea să vină în 2004.” Are numai cuvinte de laudă cu privire la modul în care a crescut Alina ca sportivă. „Şi-a păstrat modestia. Chiar dacă a ajuns o personalitate, poţi să-i vorbeşti la fel ca oricărui alt sportiv. Mai vine pe la sală, râde cu copiii şi face poze…”.
Alina a devenit un ajutor pentru antrenorul Andreescu. Practic, Andreea Chiţu, următorul nume mare propus de secţia de judo a Stelei, este îndrumată mare parte din timp şi de Alina Dumitru, mai ales că sportivele de lot naţional nu se văd cu antrenorul de la club decât vreo două luni pe an.
„Este sora mai mare a sportivelor de perspectivă… Dacă se va mai naşte o Alina Dumitru? Nu ştiu… Poate vor mai fi 20 ca ea. Important e ca noi să fim aproape şi să ştim să le ajutăm.” Robert Andreescu susţine că, într- adevăr, apariţia Alinei este o şansă pentru sportul românesc şi, implicit, pentru imaginea clubului Steaua, dar, în acelaşi timp, şi sportiva a avut noroc de faptul că a ajuns la clubul armatei, unul la care, dacă ai calităţi, chiar ai şanse să ajungi mare.
„Când am cunoscut-o, era o sportivă de perspectivă, dar ştiţi cum e, mulţi au perspective, dar nu ajung să le confirme…” menţionează Robert Andreescu, conştient de norocul de a fi prins o perioadă de aur pentru judoul de la Steaua: „Au fost rezultate greu de egalat. Un titlu olimpic, şase titluri europene de seniori, două de vicecampioană europeană de tineret… E greu să te mai întâlneşti cu o perioadă ca asta”
Robert Andreescu: “Tot timpul am pus condiţia sportivului pe primul loc. Dacă el este mulţumit, îşi vede de muncă şi de rezultate.”
Robert Andreescu: “Când am început eu sportul, nu erau atâţia aurolaci şi drogaţi. Acum, părinţilor le e frică să le dea drumul copiilor şi peste trei blocuri.”
Locotenent Constantin Piştea
Articol apărut în Nr. 32 (11-17 aug 2010) al revistei “Observator Militar”