Rugby Steaua Bucureşti

ProSport vă istorisea în urmă cu jumătate de an istoria unui rugbyst român, Remus Necula (22 de ani), care a aflat din întâmplare că are o formă rară de cancer, cel limfatic. O poveste cu un final fericit, în care Remus a luptat şi a învins boala. Acum, totul este istorie, iar prezentul se scrie într-un colţ de Bucureşti, pe terenul echipei Steaua, locul unde visul i-a purtat paşii copilăriei.

În după-amiaza rece de februarie în care ploaia cerne m ărunt, un munte de om păşeşte liniştit pe Calea Victoriei. Un loc cu nume simbolic ce îi defineşte parcă viaţa de până acum. Un eseu marcat exact pe firava linie dintre prezent şi momentul în care totul începe cu “a fost”. Cei câţiva trecători aruncă printre paşii grăbiţi şi jocul tremurat al umbrelelor priviri curioase spre silueta subţire ce înfruntă cu stoicism picăturile de apă. Zâmbeşte liniştit, cu promisiunea unui nou început, însă ochii mai poartă urmele unei lupte din care a ieşit învingător.

”Intotdeauna mi-a placut sa pun suflet in ceea ce fac, am avut dorinta asta sa lupt si sa incerc sa fiu cat mai bun”

“Toţi îmi ziceau să renunţ la sport”
Povestea lui de viaţă se derulează parcă pe repede înainte. La 17 ani s-a apucat de rugby, după două luni era convocat la echipa naţională, iar după alţi doi ani, în 2007, semna un contract cu campioana Italiei, Parma. Două Cupe ale Italiei şi o Supercupă acontate repede, după care totul a devenit trecut. Diagnosticat cu cancer lim­­­­fatic, Remus a suportat cu stoi­­­­­cism chimioterapia şi a placat boala. Totul, cu un singur gând: să se întoarcă încă o dată pe gazonul dintre buturi. “Pentru mine, rugby-ul este totul. Când eram bolnav, toţi îmi ziceau să nu mă mai întorc la sport, să mă protejez, să nu apară alte probleme, dar în mintea mea era un singur lucru: să revin acolo, în linia a doua a grămezii”, mărturiseşte uriașul de 2,03 m și 110 kg.

“Rugby-ul este un sport care te schimba intr-asa fel incat in fata vietii iti lasa o singura solutie: sa lupti”

Limfonul Non-Hodgkin
Povesteşte calm, reliefând întâmplări ce au devenit deja amintiri. Meciurile la Mondialul de juniori din Irlanda, transferul în primul an de seniorat în Italia, dueluri, bucuria victoriilor, legările grămezii, dar mai ales boala. Momentul în care joaca cu viaţa a devenit serioasă. Cancer limfatic sau limfomul Non-Hodgkin: “Nu ştiam nimic despre asta, ce e, ce înseamnă. Niciodată nu mă simţisem rău, ştiam cum arată oamenii bolnavi de cancer, eu nu arătam aşa. A fost greu, pentru că nu înţelegeam nimic din ce mi se dădea să iau”, spune el. Au urmat şase luni cumplite, în care a luptat cu boala şi a învins-o. O încleştare tulburătoare, în care a fost susţinut şi de foştii colegi de la Parma, care treceau zilnic să-l încurajeze pe “Grande Romeno”, cum îl alintau: “Fără ei ar fi fost şi mai greu. Era impresionant cum îşi făceau timp să mă vadă, să îmi spună ce se mai întâmplă. Au fost ca a doua mea familie acolo”.

“Mi-am dorit sa ma intorc acasa, sa fiu cat mai aproape de cei dragi. Dupa ce treci prin asa ceva, vrei alte lucruri de la viata.”

“Nu stiu daca asta e un pas inapoi pentru cariera mea sau pentru ce as fi putut invata, dar e bine sa fii acasa”

articol de Mirela Basescu aparut in cotidianul Prosport