Azi, 20 august 2010, adevaratii suporteri ai Clubului Sportiv al Armatei Române STEAUA Bucureşti, au onoare sa-l sarbatoreasca pe unul dintre cei mai importanti oameni care au contribuit la realizarea minunii cu care se imbuiba unii: CRISTIAN GAŢU.
Pentru ca, indiferent de umbrele care i le pot arunca unii, Cristian GATU a reprezentat, la nivel maxim, STEAUA, atat ca sportiv, cat si in calitate de conducator, ziua de azi trebuie sa reprezinte pentru stelisti, momentul in care ii multumim cerului ca inca mai avem cui multumi.
Istoria handbalului mondial masculin are in persoana romanului Cristian Gaţu (nascut la 20 august 1945) un campion al driblingului si paselor imprevizibile, considerat de multi specialisti drept CEL MAI BUN JUCĂTOR DIN LUME. Cu Gaţu pe teren, nationala Romaniei avea sa castige de doua ori titlul suprem, rezultate ce se adauga celorlalte doua titluri mondiale cucerite anterior de tricolori (1961 si 1964), intr-o perioada in care handbalistii din carpati “faceau legea”, cum se zice, in sportul cu mingea mica.
Fiul reputatului gazetar sportiv din perioada interbelica, Petre Gatu, campionul mondial de mai tarziu a debutat in sport la echipa de fotbal “Tanarul Dinamovist”, in anul 1953. Pana in anul 1963 i-a avut colegi in sportul-rege, intre altii, pe Radu Nunweiller si Mircea Stoenescu. Prima intalnire cu handbalul s-a produs ceva mai tarziu, in 1958, cand a fost remarcat de Francis Spiel. In 1963, Gatu a schimbat, definitiv, mingea de fotbal cu cea de handbal, fiind legitimat la Rapid, apoi la Stiinta.
A urmat debutul la nationala de tineret (1964) si legitimarea la Steaua Bucuresti, echipa la care avea sa cunoasca gloria sportiva. Cristian Gatu a avut privilegiul de a-si face ucenicia cu nume de referinta ale handbalului romanesc si mondial: Moser, Ivanescu, Redl, Hnat (campioni mondiali la Dortmund si Praga), fiind mai apoi coechipier cu Otelea, Gruia, Penu, Kicsid, Gunesch, Ghita Licu, Samungi si Birtalan, alti jucatori de legenda ai handbalului romanesc. Palmaresul lui Cristian Gatu, supranumit “magicianul semicercului”, este impresionant: dublu campion mondial (1970 si 1974), medaliat cu bronz la CM din 1967, un loc doi si un loc trei la JO (1976, respectiv 1972), un trofeu continental castigat cu Steaua (1977), plus un titlu mondial la tineret (1967).
Retras din handbalul mare la 33 de ani, Gatu avea sa fie o perioada antrenor si jucator in Italia. In 1983, revine la Steaua ca instructor la… sporturi nautice, iar intre 1984 si 1989 a indeplinit functia de secretar al gruparii din Ghencea. Actualmente, fostul mare handbalist este presedintele federatiei de specialitate si vicepresedintele al COR.
Ca jucator, Gatu este considerat de multi specialisti mondiali, ne-români, drept CEL MAI BUN DIN LUME. Aportul sau la stralucirea numelui de STEAUA este astfel absolut evident si nu mai trebuie insistat.
In calitate de conducator al STELEI, dl. Gatu a facut parte din echipa administrativa ce a condus sportiv sectia de fotbal, in perioada de maxima glorie, `85-`90, aducand un plus de profesionalism, luciditate si competenta. Dupa `90, prezenta domniei sale a reprezentat pt. Clubul Sportiv un lucru absolut benefic, poate chiar in detrimentul fotbalului, uneori poate nedreptatit (prin diverse decizii, atitudini, acte – unele dintre ele la limita moralului si penalului, si chiar dincolo de ea) in raport cu celelalte sectii.
Aceasta atitudine a domnului Gatu nu trebuie judecata de noi, care nevrednic ne numim STELISTI, astazi cand ne lasam mostenirea violata de un nenorocit de Cioban dement, fortuitsi rusinos purtator al aceleaiasi origini cu mandrii români de ORIGINE AROMÂNĂ Cristian Gatu, Gheorghe Hagi sau Marius Stavrositu, aducatori de glorie Clubului Steaua si tarii lor.
Pentru ca, spre deosebire de alti mari sportivi ai Stelei, si nu numai, domnul GAŢU a avut posibilitatea sa-si exprime trairi, sentimente, momente si amintiri, dându-nu o valoroasa moştenire, pe care o aşteptăm îmbogăţită, o sa-l lasam pe dumnealui sa se prezinte, prin declaratiile si interviurile pe care le-a oferit de-a lungul timpului, mult superioare interpretarii noastre asupra lor:
COPILĂRIA.
„Părinţii mei au fost amîndoi ziarişti, am descoperit atracţia pentru sport din copilărie. Tatăl meu fiind ziarist specializat în fotbal, pe la cinci ani m-a luat pe stadion, unde m-a captat mingea. Deşi eram născut într-o zonă apropiată stadionului Dinamo, în zona Foişorul de Foc, prima tentativă n-am făcut-o acolo. M-am oprit cu tatăl meu, la şase ani şi jumătate, să mă înscriu la centrul de copii al clubului CCA. Cornel Drăguşin i-a spus tatălui meu: “Nea Petrică, mai lasă-l un an, doi, să mai crească”. Bineînţeles că nu am avut răbdare să aştept, astfel că după cîteva luni m-a dus alături, pe Ştefan cel Mare, unde m-am înscris la Tînărul Dinamovist. Era 1952”.
PRIMUL CONTACT
„În iarna lui 1959 erau în România zăpezi mari de tot, astfel că fotbalul stagna. Colegii mei de clasă se înscriseseră la handbal. Eu auzisem că antrenorul-profesor de la handbal e bolnav şi se joacă fotbal. Am jucat fotbal pînă a trecut gripa eminentului profesor. Într-un anumit moment, în timpul unei partide de fotbal, apare profesorul. Se numea Francisc Spier. Ne-a adunat, ne-a dat o minge şi hai să jucăm handbal. Era prima dată cînd puneam mîna pe minge, m-a atras jocul pentru că era dinamic, era inventiv şi mi-a plăcut pentru că se marcau multe goluri, nu ca la fotbal. După antrenament, am vrut să-mi iau rămas bun, însă profesorul m-a întrebat de ce nu rămîn”.
În sezonul 1961-1962, ajunsesem în lotul naţional lărgit de juniori la fotbal. La handbal eram un oarecare. S-a organizat atunci la Poiana Cîmpina o pregătire centralizată cu selecţie pentru echipa naţională de juniori, care urma să susţină jocurile din cadrul turneul final al UEFA juniori. Din 100 de juniori, în două luni rămăsesem vreo 20, era pentru mine cel mai mare succes la vîrsta mea, ca o primă pagină dintr-un palmares pe care l-am completat ulterior. Dar, la vremea respectivă, s-a sugerat că ar fi bine să se aducă o generaţie cu un an mai în vîrstă, şi atunci toată selecţia a căzut, s-a făcut o selecţie nouă, ceea ce pentru mine a fost o primă decepţie. În 1962, jucăm finala campionatului naţional de juniori, Dinamo cu Farul Constanţa, pierdem cu 2-1, o finală pe 23 August. Apoi, ca să fie şocul mai puternic, echipa de seniori a clubului Dinamo a fost invitată în SUA şi trebuia să ia şi doi juniori, iar eu eram printre
cei doi. N-am plecat însă eu, au plecat doi colegi de ai mei, ai căror fraţi jucau în echipa de seniori, pe vremea aia practicîndu-se pilele. Am rămas acasă şi mi-am jurat că nu mai joc fotbal.
M-am lăsat în plină perspectivă. M-am dus la Francisc Spier şi i-am spus că de acum vreau să fac numai handbal. În anul următor am fost selecţionat în echipa naţională de seniori direct, eu nu am jucat nici un meci la juniori. Am debutat într-un meci România – Germania la Dortmund, în faţa a 16.000 de spectatori. Mai făceam greşeli tehnice, făceam duble sau paşi şi mă chema antrenorul în faţa a 16.000 de oameni şi îmi spunea mai mult prin gesturi: nu ai voie să faci decît trei paşi, pe al patrulea să nu-l mai faci. Mă învăţa regulamentul acolo, pe teren.
DRAGOSTEA VIEŢII – STEAUA
În 1967 scriptic şi faptic în 1968 am ajuns la clubul pe care l-am iubit şi care se numea Steaua. Am jucat efectiv pînă în 1977-1978, cu nişte generaţii de mare valoare. Am avut numeroase performanţe, pe care nu pot să mi le însuşesc eu, pentru că într-un joc colectiv consider că înfrîngerile şi victoriile trebuie împărţite în mod egal între cei care au contribuit la ele. Am fost de două ori campion mondial, am cîştigat Cupa Campionilor Europeni, două medalii (argint şi bronz) la Jocurile Olimpice, palmares la care ţin foarte mult. M-am retras în 1978 din activitatea sportivă de performanţă. Tatăl meu murise în 1974 de cancer pulmonar şi pe patul de moarte mi-a spus o lecţie de viaţă căreia din păcate doar prin comportament mai pot să-i mulţumesc. Mi-a spus să-mi aleg momentul retragerii dintr-o carieră, care speră el că va fi de mare valoare, în aşa fel încît după aceea oamenii să mă întrebe de ce m-am retras, în loc
să mă întrebe de ce nu mă retrag.
CEA MAI FRUMOASĂ AMINTIRE
Cea mai frumoasă amintire este momentul cînd imnul naţional cîntă pentru echipa învingătoare. Iar cînd din echipa asta faci parte şi tu, este un moment ce nu poate fi descris în cuvinte. Banii vin şi pleacă. Iar eu am avut norocul să trăiesc astfel de clipe în două rînduri, cînd am ieşit campioni mondiali.
În 1976, la Olimpiadă, ne-au bătut ruşii în finală şi eu plîngeam cînd cînta imnul URSS-ului. Eu aşa cred, că cel mai înălţător moment este atunci cînd eşti campion mondial sau olimpic. A doua zi după ce l-am înmormîntat pe tatăl meu, am început să mă gîndesc la ce îmi spusese şi complotam cu mine însumi. După Campionatul Mondial din 74 urma să cîştig cu Steaua Cupa Campionilor Europeni, în 76 să-i batem pe ruşi la Olimpiadă. Dar, după cîştigarea Campionatului Mondial, am pierdut Cupa Campionilor şi am amînat retragerea. Am zis: joc Olimpiada şi pe urmă cîştig Cupa Campionilor cu Steaua. Campion naţional eram, mondial eram, mai trebuia să fiu în acelaşi timp campion european şi campion olimpic. Am pierdut la JO, un titlu care mi-a lipsit pînă la sfîrşit. Cu toate realizările însă, chiar dacă am primit în 1974 titlul simbolic de “jucător al lumii”, nu cu asta trăiesc, pentru că asta nu înseamnă că mă pot consid
era un mare sportiv, ci doar component al unei mari echipe. Trăiesc cu regretul că nu am terminat cu şlem-ul mare şi cu satisfacţia că sus altfel auzi imnul.
VACANŢE
„N-am avut parte de prea multe vacante pentru ca munca asta continua pe taramul handbalului nu mi-a oferit multe zile libere. Imi aduc aminte cu placere de un concediu la Nurnberg, pe care l-am facut cu unul din cei mai buni prieteni ai mei, Roland Gunes, fost jucator in echipa nationala, stabilit in Germania. Imi aduc aminte si de perioada de 5 ani cat am stat, cu contract, in Italia”. Imi fac vacantele mai mult la munca, din pacate (rade). E adevarat ca am mai multa libertate de miscare, dar o consum alergand sa adun bani pentru federatia de handbal.
FOTBALUL
„A doua pasiune a majoritatii handbalistilor este fotbalul. Ca sa elimine rutina jocului de handbal, toate antrenamentele noastre incepeau si se terminau cu jocuri de fotbal. Fiind jucatori la Steaua, indiferent de ramura sportiva in care activam, faceam parte dintr-o familie mare si frumoasa. S-a inchegat intre noi o relatie atat de stransa incat handbalistii mergeau sa sustina hocheistii, hocheistii sustineau baschetbalistii, iar cand boxa Alec Nastac eram cu totii acolo. Evident ca mergeam cu totii sa sustinem echipa de fotbal…”
„Pe vremea aia handbalul se juca afara, pe zgura sau pe bitum. I-am prins odata, la o provocare, pe bitum, si i-am batut rau de tot. Jucau Constantin, Voinescu, era una din echipele de aur pe care le-a avut Steaua de-a lungul timpului. Au vrut o revansa, au zis ca i-a incomodat asfaltul si ne-am dat intalnire pe terenul mare. S-au simtit in largul lor acolo si tot i-am batut cu 4-2! (rade). Iti dai seama cat ii mai tachinam dupa intamplarea asta… „
CALITATEA PRINCIPALA
„Nu am prea multe calitati, dar sunt iertator – in contradictie cu ce spune zodia Leului – si imi place sa muncesc”.
ORELE DE SPORT
Discutam de o singura ora de sport, iar ora asta singura va genera, din pacate, viitoare generatii bolnave fizic. Eu ma uit cu foarte multa mandrie la olimpicii romani care castiga medalii la olimpiadele scolare. Din pacate, marea lor majoritate sunt palizi, au artroze, scolioze si asa mai departe. Asta se datoreaza absentei miscarii si a educatiei fizice – si nu vorbesc aici despre sportul de performanta. Nu degeaba se spune ca mintea sanatoasa trebuie sa stea intr-un corp sanatos. Este cea mai mare crima care se intampla in societatea romaneasca, iar ca dovada am un studiu numit „Starea sanatatii natiunii”, realizat cu studentii de la Facultatea Militara de Educatie Fizica, in 1995. Din informatiile culese in spitale si centre de recrutare si pe baza a peste 48.000 de interviuri realizate peste tot in tara, comisia de centralizare a datelor a oferit rezultatul: la nivelul anului 1995, peste 61% din populatia Romaniei era bolnava din punct de vedere fizic. Am comunica
t concluziile studiului conducerii Romaniei din acea perioada. Nu stiu daca s-a citit macar, n-am primit niciun raspuns, nu s-a miscat nimic. Pe baza acelui procent, Romania era pe locul 3, dar nu in Europa, ci in Africa. Vezi, de aia ma intorc tot timpul la motivul pentru care militez pentru miscare si pentru cresterea numarului orelor de sport din programa scolara! Intreb retoric: crede, oare, cineva ca din 1995 si pana astazi, dupa 15 ani, procentul asta de 61% a scazut, cumva?
PRIMUL GOL. HANDICAPUL CA ATU.
Primul gol? Primul meu gol a fost neregulamentar. L-am dat in fosta sala “Recolta”, actuala “Olimpia”. Era iarna, si eu eram pe atunci fotbalist convins (fotbalul a fost prima mea mare dragoste, il iubesc si acum la fel de mult ca si handbalul). Intr-o zi, in sala de sport a aparut un antrenor de handbal. Ne-a adunat pe toti “fotbalistii” si ne-a dat mingea de handbal sa
jucam. Eu nu stiam absolut nici o regula, dar m-am trezit prins in joc, a ajuns mingea la mine, am prins-o, am aruncat-o in poarta cu amandoua mainile, iar acela a fost primul meu gol. Il tin foarte strans si drag in memorie, pentru ca el a deschis un nou univers pentru mine. Handbalul m-a cucerit destul de repede. In primul rand, pentru ca se dadeau multe goluri. Eram cam scund si firav, ce-i drept, pentru acest sport, noroc ca picioarele ma ajutau enorm, jucau ele pentru mine si asa puteam trece pe langa jucatori de doi metri. Sa va spun un secret: eu am un picior mai stramb, iar asta a debusolat mereu adversarii – parea ca fentez, cand eu fugeam de fapt drept. Culmea este ca toata cariera mea nu mi-am dat seama de acest lucru, mi l-a spus un mare handbalist rus, Maximov, dupa ce eu ma lasasem de foarte mult timp de handbal. M-am intalnit cu el in 1992, la Olimpiada, un munte de om… Tin minte ca eu faceam plaja si s-a intunecat dintr-o data, am crezut ca e un nor, dar era
Maximov, vechiul meu rival si prieten din tinerete. Atunci m-a pus sa ma ridic in picioare ca sa se uite la mine, pentru ca dupa atatia ani nu se putea lamuri cum de reuseam sa-l fentez asa. S-a uitat la picioarele mele si mi-a zis: “Ah, uite, piciorul asta, strambul asta mi-a mancat tineretea. Din cauza lui nu te puteam opri deloc!”. Eu crezusem toata viata ca am fentat cu mingea, cu talentul, cu mintea, dar de fapt aveam o deficienta fizica. (Rade)
CEA MAI FRUMOASA VICTORIE
Frumoase au fost toate, pentru ca fiecare in parte mi-a mai adaugat o caramida in consolidarea mentalitatii de invingator, care este foarte importanta. Se vorbeste des de acest lucru, nu e ceva cu care te nasti sau care se poate invata. Mentalitatea de invingator se dobandeste prin munca si prin succese. Victoriile hranesc aceasta mentalitate. La sporturi de echipa, cum este si handbalul, victoria este ceva mai aparte, pentru ca nu e numai a ta, ci a echipei. La atletism, de exemplu, esti mereu singur, chiar daca e fratele tau cel care cade pe pista, nu te opresti sa-l ajuti in timpul cursei, ci te bucuri ca ai mai scapat de un adversar. In handbal, daca unul din echipa cade, il ridici, pentru ca fara el nu existi nici tu. Nu poti fi un jucator excelent, pana nu reusesti sa-ti dezvolti altruismul. Eu am fost egoist, dar m-am autoeducat, pentru ca am fost adus de tanar la echipa nationala, unde jucam alaturi de somitati pe care eu le idolatrizam. De aceea, revenind la intrebar
e, cred ca cel mai memorabil meci a fost cel al debutului meu la nationala. Nu a fost o victorie, dar a fost victoria mea personala. Eram in Republica Federala Germania (deci nu asa, oriunde!), era in 1964, aveam 19 ani, in conditiile in care eu pusesem prima data mana pe minge in 1960. In 1964, va spun sincer ca inca nu stiam bine regulamentul si ei m-au luat la echipa nationala de seniori. Am jucat intr-o sala cu 18.000 de spectatori. Pe teren, langa mine, erau gigantii: Ivanescu, Mozer, Cornel Otelea, Virgil Hnat… Am intrat, am jucat, am dat si vreo doua goluri, dar am facut si greseli de regulament. N-am sa-l uit cat oi mai trai pe antrenorul Ioan Ghermanescu, care in fata acelei multimi m-a luat pe margine si imi explica cu degetele ridicate: “Nu ai voie sa faci decat trei pasi, iar tu faci patru!”. Eu vedeam nemtii din tribune printre acele patru degete ridicate in aer si simteam cum toti intelegeau ce mi se spunea. Cat de rusine mi-a fost!… Eram ca un lautar care
canta dupa ureche, dar dupa acel meci, am inceput sa invat notele handbalului si am ajuns unde am ajuns. De aceea consider acea infrangere cea mai frumoasa victorie.
- Eu cred ca am fost daruit de Dumnezeu cu talent, dar la fel de mult cred ca asta nu e de ajuns. Cred ca trebuie sa adaugi multa personalitate la acest talent, lucru pe care nu-l poti face de unul singur; aici intervin educatia si familia.
PORTOFELUL BUNICII
Eu sunt sigur ca lectiile primite de la familia mea de-a lungul vietii m-au facut campion, ele stau la temelia succesului. Tatal meu a fost ziarist sportiv, dar ziarist din acela adevarat, cu doua facultati de litere. Era nebun dupa fotbal, scria numai despre fotbal, tocmai de aceea eu inca de foarte mic eram indragostit de minge. Imi placea atat de mult, ca la sase ani am facut un lucru cumplit: am furat de la bunica mea, dintr-un portmoneu mic, negru – parca-l vad -, trei lei douazeci ca sa-mi cumpar o minge. Noi nu eram bogati, iar furtul meu s-a vazut imediat. Atunci am primit cea mai grozava lectie de viata din toata existenta mea. Bunica nu m-a batut, nu m-a spus mamei, de la care “as fi luat-o” sigur, nu i-a spus tatei. M-a luat de mana, m-a scos afara (stateam undeva pe langa Foisorul de Foc) si a facut cu mine asa, un careu de strazi in jurul casei noastre. A oprit pe absolut fiecare om care ne iesea in cale si ii spunea: “Uitati, il vedeti? E nepotul meu si a furat”
. Doamna scumpa, si azi, cand am o noapte cu vise, o vad pe bunica si ma sperii, ma trezesc asudat ca m-a prins furand! In toata viata mea de atunci inainte, nu am mai pus niciodata mana pe ceva ce nu-mi apartine, a ramas unul din crezurile mele esentiale. O lectie de viata incredibila, de la o femeie cu doua clase primare, care (eu fiind macedonean-grec dupa tata) nu stia nici bine romaneste! Dragostea de animale, de oameni, ea mi le-a inoculat, cu niste povesti fabuloase. Moartea bunicii a fost cea mai dureroasa pierdere a mea, chiar daca i-am pierdut pe toti intre timp, chiar daca mi-am adorat parintii, bunica a ramas baza a tot ceea ce am fost si sunt. Din pacate, in functiile pe care le-am detinut, am fost acuzat tocmai de lipsa de corectitudine, as putea da exemple, dar nu merita. Eu o am pe bunica pavaza, datorita ei nu am putut toata viata sa fur nici o floare de pe camp.
RETRAGEREA
Sa va povestesc… Imi facusem planuri sa ma retrag dupa Olimpiada de la Montreal, din 1976. Voiam sa fie dupa un moment de glorie totala
si asta in urma unor vorbe spuse de tatal meu, care a murit in 1974, cu cateva zile inainte sa plec la mondialele de la Berlin. In noaptea in care s-a stins, m-a chemat la el si mi-a zis ca si-a dat seama ca eu numai simulez ca ma duc la antrenamente, ceea ce era adevarat. Eu doar ieseam din camera, stateam cateva ore in casa, in fata usii lui, si apoi reintram la el, ciufulit, cu apa data prin par, sa para ca vin de la antrenament. Nu-l puteam parasi. Asadar, mi-a zis ca stie ca nu ma antrenam si nu era de acord. Mi-a dat o multime de sfaturi, iar printre ele mi-a zis sa merg la Campionatul Mondial, ca vom fi iar cei mai buni – la fel ca si cu patru ani inainte – si m-a sfatuit sa-mi aleg in asa fel momentul retragerii, ca dupa aceea oamenii sa ma intrebe de ce m-am lasat, si nu de ce nu ma mai las odata?! M-au marcat vorbele lui, si la finalul carierei, mi-am calculat foarte bine momentul retragerii.
Tata avusese dreptate, chiar am iesit din nou campioni mondiali, in ‘74, si mi-am spus asa: “Sunt campion mondial, in 1976 iau Olimpiada, iar in 1977 castig Cupa Campionilor Europeni cu Steaua”. Asadar, luam tot ce se putea lua si ma retrageam in cea mai mare glorie, precum voise tata. Din pacate, am luat locul doi la Olimpiada. Dar restul s-a implinit asa cum am vrut. Ma intrebati cat de dureroasa e despartirea… E foarte dureroasa. Cand esti in plina activitate, ai alte arderi, alte trairi. Eu, cand m-am oprit din sport, aveam momente de sufocare. La propriu! E ciudat, pentru ca e si o sufocare din cauza lipsei de miscare, dar si una sentimentala. Nu-ti gasesti locul, nu mai ai scop, motivatie. Retragerea mea a fost cu atat mai dureroasa cu cat, desi imi alesesem cu atata grija momentul, nu am fost sarbatorit, nici macar cu o strangere de mana. De aceea m-am zbatut eu anul acesta sa adun absolut toti campionii si campioanele mondiale din istoria handbalului care mai sunt
in viata, sa-i sarbatoresc, sa fie medaliati de presedinte, ca macar in ultimul ceas sa simta ca au fost iubiti si apreciati. Da, eu am suferit ca nu am fost sarbatorit si felicitat la retragere.
ŞTIINŢA IEŞIRII LA PENSIE
Depinde de tine. Depinde daca stii sa te analizezi pe tine cum trebuie. Eu am facut si fac asta, sunt atent si la cum merg pe strada. Probabil, o reminiscenta a educatiei… Simt ca le datorez romanilor acest comportament, chiar daca mai-marii tarii nu ne-au onorat mereu cum se cuvenea pe noi, sportivii, romanii de rand au facut-o. Cand veneam de la cate o competitie importanta, aeroportul era arhiplin, oamenii ne opreau pe strada. Spre marea mea fericire, inca se mai intampla lucrul acesta, sa ma recunoasca lumea si sa ma salute. Ba chiar si copiii o fac din cand in cand si ii intreb de unde ma stiu, pentru ca sunt foarte tineri. Imi raspund ca de la televizor, unde parintii le-au explicat cine sunt si ce performante am avut. E un lucru minunat, si tocmai de aceea sunt foarte atent cum ma comport in public: sunt prietenos cu toata lumea, dar imi aleg cu foarte mare grija emisiunile la care particip, interviurile pe care le dau, declaratiile.
Ma doare cand mi se face cate o nedreptate, tocmai pentru ca vreau sa-mi conduc elegant viata pana la sfarsit.
HANDBALIŞTII – ALT ALUAT
Handbalistii erau, intr-adevar, altfel. Acum s-au mai egalizat sporturile in ceea ce priveste mentalitatile si comportamentul. Pentru handbalistul de altadata meciul avea o alta conotatie. E foarte greu sa explic exact ce simteam, adica e greu sa dau o definitie… Pot spune asa: handbalistii si-au iubit mai mult imaginea jocului decat pe ei insisi, dar au vegheat ca personalitatile lor sa fie sincrone cu sportul. Pe vremea aceea erau aceleasi rivalitati, aceleasi derbiuri ca si azi, dar dupa meci, eram cu totii prieteni, jucatori, antrenori, suporteri. La fel se intampla si in rugby, baschet sau hochei. Meciul era o sarbatoare, oamenii veneau imbracati frumos in tribune, nu injurau, era ca un spectacol. Fac parte dintr-o generatie care a facut sport din pasiune. Lucrul acesta ma ajuta azi, pentru ca nu am notiunea banilor, aspectul material nu ma intereseaza deloc, ceea ce e foarte relaxant.
FAMILIA
Viata mea a fost dedicata sportului, mi-am sacrificat enorm familia pentru el. M-am casatorit cu draga mea Tamara la 27 de ani si i-am promis atunci ca voi mai juca doar cativa ani, dupa care imi voi schimba viata pentru ea, ca vom sta impreuna toata ziua, ca vom calatori.
Nu m-am tinut de promisiune nici pana azi, cand, desi functia de presedinte al Federatiei Romane de Handbal imi mananca sanatatea, nu pot sa renunt la a fi aproape de sport si sportivi. Cu toate acestea, sunt atat de recunoscator familiei mele pentru echilibrul pe care mi-l ofera. Nimic nu-mi da mai multa fericire si stabilitate precum tihna de acasa si diferenta dintre stresul din Bucuresti si linistea de la Corbeanca, unde locuiesc. Si mai este ceva. Mark Twain spunea asa: “De cand cunosc oamenii, m-am apropiat de animale”. Cata dreptate avea! Dragostea pentru cainii nostri de acasa, iubirea sincera din ochii lor, cand ma vad, imi dau o energie si o dragoste de viata extraordinare. Da, familia este marea mea bucurie, dar simt ca ii sunt dator cu varf si indesat: am pus de nenumarate ori sportul inaintea familiei, dar familia nu m-a neglijat pe mine niciodata. (apud. B.T. Buliga, in Formula AS, nr. 883 din 2009)
Azi, 20 august 2010, CLUBUL STEAUA isi sarbatoreste unul dintre cei mai gloriosi si iubiti fii ai sai.
Lecturarea , fie si superficiala, a ceea ce inseamna Cristian Gatu, si direct, ceea ce inseamna cu adevarat Steaua, ar trebui sa-i faca pe cei mai multi dintre noi, sa fuga undeva departe, sa bage capul in pamant, sa arunce cateva tone de pamant peste ei, si sa nu mai iasa niciodata de acolo, atat timp cat inca se mai declara STELISTI.
La multi ani, domnule CRISTIAN GAŢU! Steliştii nu va merită!
Gandalf
