Semifinala Cupei Cupelor: Cronica unui suporter
Totul a inceput in primele zile a lunii aprilie. Afland ca Steaua va disputa semifinalele Cupei Cupelor impotriva echipei din Granollers, locuind in Cataluña si tinand cont de terminatia numelui orasului, mi-am dat seama imediat de faptul ca e vorba de o echipa catalana. De aici a inceput toata nebunia. Am dat un telefon la club, intrebandu-i de bilete, de un eventual sector separat de suporterii –gazda, etc., si am fost indemnat sa sun peste zece zile, pentru ca atunci urmau sa detina cu exactitate informatiile pe care le ceream. Au fost dintre cele mai lungi zece zile din viata mea, nerabdarea instalandu-se inca de la aflarea numelui echipei adverse. Intre timp, am inceput sa caut lume cu care sa merg. Bat apropouri in stanga si in dreapta sa mergem, sa organizam ceva sa ii sustinem pe baieti. Intr-un final ne gasim in total 4 insi, platim biletele cu 2 saptamani inainte de meci, iar ca mijloc de transport am avut masina unuia dintre ei. Zilele trec greu, vine turul si rezultatul ne da sperante. Chiar radeam cu tovarasii de drum, e prima oara in care fac o deplasare europeana sa vad Steaua si chiar am sperante ca va castiga si ca ne va face fericiti (o mai vazusem doar la fotbal, cu Lyon, Sevilla, Real). Zilele se apropie, data marelui meci se apropie si incepe agitatia: rezervare hotel, telefoane, cateva cumparaturi, stres datorat faptului ca eu am avut ideea si daca ceva nu ar fi mers, ar fi fost vina mea, etc. Mi-era frica pana si de faptul ca hotelul la care facusem rezervarea nici un exista.
Ajunsi la hotel, constatam cu nu foarte mare surprindere faptul ca receptionista e romanca. In timp ce completam hartiile si toate cele, ne intreaba cu ce treburi suntem in oras. Afland raspunsul de la mine, mirata (habar un avea de meci), imi zice: “Dar ai jucat handbal daca tot ii incurajezi maine?”. Ocupam camera, impodobim peretii cu ce avem noi si ne desfacem lucrurile. Intre timp, incepea meciul de fotbal, la a carei prima repriza ne uitam cu mare placere, vazand cum decurg lucrurile. Dupa prima repriza, mergem la hotelul unde erau cazati jucatorii, dar datorita faptului ca am gasit cu greu loc de parcare, am intarziat putin si i-am intalnit cand erau deja pe drum spre sala, pentru antrenament. Le-am urat succes si ne-am continuat drumul. Dupa cateva minute vine din urma si persoana cu care trebuia sa ma intalnesc si impreuna mergem la sala unde se antrenau baietii. Asistam cu mare placere la antrenamentul lor; intre timp, le cerem poze, autografe, toti fiind foarte amabili si rabdatori cu noi. Am mai stat de vorba si cu diverse persoane ce insoteau echipa, fiind o reala placere sa stai de vorba cu ei.
Noaptea a fost lunga, nu am avut somn deloc, dar intr-un final adorm. Dimineata ne trezim, mancam, impachetam, pregatim steaguri, tricouri, fulare si mergem inspre sala. Ridicam biletele si intram. Odata intrati, constatam ca betele pentru un steag le uitasem si cineva dintre noi a mers dupa ele la masina, dar nu i-a fost permis sa le introduca in sala. Am fost primii suporteri romani ajunsi in sala, fapt ce ma bucura enorm, dandu-mi sperante ca ceilalti care vor mai intra ne vor vedea si vom fi un grup compact. Nerabdatori, ne punem sa agatam de gard ce aveam noi. Incep sa ajunga romani, dar bineinteles ca nu au dat sa vina langa noi, ca doar nu sunt oi, ei chiar au personalitate. Cu jumatate de ora inainte de meci incepe sa se umple sala. Zgomotul de trompete incepe sa devina asurzitor, catalanii si romani posesori ai acestui minunat obiect al muncii facand un duo perfect. Cand prindem ceva liniste, noi patru incepem sa dam drumul la cate o scandare, hotarand ca nu avea rost sa cantam, datorita faptului ca doar noi le-am sti. Incepe meciul si constat ca vom avea placerea de a sta alaturi de un jucator de la Steaua MFA, Ilies, care era accidentat. Imi asum rolul de a dirija micuta galerie improvizata, unii din ei chiar vrand sa cante, dar destui de putini. Ceilalti, ori nu cantau, ori suflau in trompeta, ori cum ma auzeau ca dau tonul incepeau si ei (fara sa astepte sa il termin), chiar daca nu stiau cum se scandeaza, ramanand astfel in urma de multe ori. Au fost foarte putine momente bune, in care cam toti romanii din sala scandam impreuna “Romania” sau “Lupta, Steaua!”. La pauza, scandam si ceva pentru creditor, fiind evident ca nimeni nu ne-a urmat. Observam ca meciul decurge destul de bine pentru noi, Steaua mentinand diferenta de 3 goluri pentru destul timp. Tin sa il remarc pe jucatorul Manea care dupa ce marca, se uita inspre noi si ridica pumnul in aer, in semn de bucurie. Chiar i-am si spus dupa meci ca gestul asta inseamna mult pentru suporteri. Vina insa si finalul de meci, Steaua clacheaza iar multi dintre romanii nostri nu mai canta. Ma rog… multi din cei care cantau, care de altfel, erau putini. Meciul se termina, tristi (dar nu dezamagiti) fiind, ne strangem steagurile si tot ce mai aveam si ne punem in fata salii sa asteptam jucatorii, adunandu-ne in total vreo 9-10 romani. Au inceput sa iasa cate 2, cate 3, aplaudandu-i pana ajungeau in dreptul nostru, unde ii opream din nou pentru poze si autografe. Iesind mai devreme decat ceilalti, jucatorul Ilies a venit inspre noi si a stat de vorba cu grupul adunat in fata salii.
Dupa ce ies toti stelistii, ne luam ramas bun de la ei si o intindem spre casa, incantati fiind de experientele traite.
Pal Ionut
Poze de la meci puteti gasi – AICI
