Totul a inceput in primele zile a lunii aprilie. Afland ca Steaua va disputa semifinalele Cupei Cupelor impotriva echipei din Granollers, locuind in Cataluña si tinand cont de terminatia numelui orasului, mi-am dat seama imediat de faptul ca e vorba de o echipa catalana. De aici a inceput toata nebunia. Am dat un telefon la club, intrebandu-i de bilete, de un eventual sector separat de suporterii –gazda, etc., si am fost indemnat sa sun peste zece zile, pentru ca atunci urmau sa detina cu exactitate informatiile pe care le ceream. Au fost dintre cele mai lungi zece zile din viata mea, nerabdarea instalandu-se inca de la aflarea numelui echipei adverse. Intre timp, am inceput sa caut lume cu care sa merg. Bat apropouri in stanga si in dreapta sa mergem, sa organizam ceva sa ii sustinem pe baieti. Intr-un final ne gasim in total 4 insi, platim biletele cu 2 saptamani inainte de meci, iar ca mijloc de transport am avut masina unuia dintre ei. Zilele trec greu, vine turul si rezultatul ne da sperante. Chiar radeam cu tovarasii de drum, e prima oara in care fac o deplasare europeana sa vad Steaua si chiar am sperante ca va castiga si ca ne va face fericiti (o mai vazusem doar la fotbal, cu Lyon, Sevilla, Real). Zilele se apropie, data marelui meci se apropie si incepe agitatia: rezervare hotel, telefoane, cateva cumparaturi, stres datorat faptului ca eu am avut ideea si daca ceva nu ar fi mers, ar fi fost vina mea, etc. Mi-era frica pana si de faptul ca hotelul la care facusem rezervarea nici un exista.
Ajunsi la hotel, constatam cu nu foarte mare surprindere faptul ca receptionista e romanca. In timp ce completam hartiile si toate cele, ne intreaba cu ce treburi suntem in oras. Afland raspunsul de la mine, mirata (habar un avea de meci), imi zice: “Dar ai jucat handbal daca tot ii incurajezi maine?”. Ocupam camera, impodobim peretii cu ce avem noi si ne desfacem lucrurile. Intre timp, incepea meciul de fotbal, la a carei prima repriza ne uitam cu mare placere, vazand cum decurg lucrurile. Dupa prima repriza, mergem la hotelul unde erau cazati jucatorii, dar datorita faptului ca am gasit cu greu loc de parcare, am intarziat putin si i-am intalnit cand erau deja pe drum spre sala, pentru antrenament. Le-am urat succes si ne-am continuat drumul. Dupa cateva minute vine din urma si persoana cu care trebuia sa ma intalnesc si impreuna mergem la sala unde se antrenau baietii. Asistam cu mare placere la antrenamentul lor; intre timp, le cerem poze, autografe, toti fiind foarte amabili si rabdatori cu noi. Am mai stat de vorba si cu diverse persoane ce insoteau echipa, fiind o reala placere sa stai de vorba cu ei.
Citeste in continuare →